Când eram mic mic, când se încălța purecele cu 99 de potcoave și sărea de aici până în Papua Noua Guinee, eram odată la bunici, vara. Cum mă jucam eu în curte, bat la poartă câteva țigănci.

– Matușîîîîî, striga una la bunica, matușîîîî, dă-ni șî nouî oliac di apî, cî ni s-o uscat gâtleju-n noi și niminiea nu vrea sî ni dea. Ti rugăm, matușî.

Bunica, femeie miloasă, le bagă în curte, le scoate o căldare de apă, le dă 2 căni noi și le lasă să bea apă liniștite. Eu m-am dus în treaba mea, nu m-a mai interesat problema, ele au plecat, fără să zică mulțumesc, bună ziua sau altele. În 5 minute am aflat și de ce. Furaseră 4 găini din curte, de aia fugeau cu praf pe urme. Atunci am auzi prima oară, spusă cu toată obida de bunica, expresia Țiganul e tot țigan.

Mi-am adus aminte de ea ieri, când Mircea Lucescu a declarat că de vină e vatmanul tramvaiului că l-a lovit, că avea timp suficient să încetinească. Adică Lucescu face stânga, pe linie continuă, fără să se asigure, el vinovat, el cu bani dar tot el cu gura mare.

E păcat. E păcat că un om mai aproape de sfârșitul vieții, nu de început, nu acceptă maturizarea și acceptarea propriilor greșeli. E păcat că racilele de pe stadion, cele cu am pierdut din cauza arbitrului, vremii, crizei, niciodată din vina mea, au corespondent și în viața de zi cu zi.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.